Un subiect actual: cine ne strică limba, românii de afară sau cei din ţară? Cum se mai vorbeşte româna în străinătate şi cum se “violează” limba noastră în ţară, din cauza unor tâmpiţi cu diplomă de licenţă, care ar trebui puşi de ministrul Educaţiei să facă şcoala din nou. De la clasa a V-a.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
Românii care trăiesc în străinătate au fost acuzaţi, în repetate rânduri, că strică limba strămoşească. Greşelile lor au fost sancţionate de fiecare dată la revenirea în ţară, prin comentarii răutăcioase (“ce, mă, v-aţi italienizat, nu mai ştiţi româneasca?”) sau chiar prin insulte imposibil de reprodus, izvorâte dintr-o invidie ridicată la rangul de sport naţional.
Apărătorii emigranţilor au replicat că aceştia nu strică limba, ci o îmbogăţesc. Oricare ar fi adevărul, toată lumea este de acord că românii din străinătate au o scuză pentru greşelile pe care le fac atunci când vorbesc sau scriu în română, deoarece trăiesc în sânul altor naţii.
Alţii însă, trăiesc în România, printre ai lor, şi violează cu sălbăticie limba, fără nicio scuză. Şi mai ales fără să încaseze jigniri deşi, la cât sunt de analfabeţi, ar trebui să intre în pământ de ruşine şi nu să participe la concursuri de titularizare în învăţământ.
Românii din Italia au propriul mod de exprimare, îmbogăţind limba română cu noi şi noi cuvinte ale strămoşului Traian. Cele două limbi sunt atât de asemănătoare astfel încât “salata de cuvinte” se prepară cu mare uşurinţă şi nu pare surprinzătoare decât pentru românii care nu se află în Peninsulă.
Dacă nu ştii bine italiană, bagi cuvinte în română şi italianul pricepe sensul, dacă nu-ţi vin cuvintele în română după ce ai stat 10 ani în Italia, pui în loc cuvinte italieneşti. Mai greu este cu scrisul (vezi foto).
Bancul cu românii care au tăiat palmierii unui italian – şi care, atunci când au fost daţi afară cu apelativul “Via, via!”, adică “Plecaţi, plecaţi!” –, au înţeles că trebuie să taie şi via, nu mai este valabil, în condiţiile în care toţi românii din Italia înţeleg acum ce vor italienii şi viceversa.
În Italia, “hai să facem spesa la mercato!” înseamnă “hai la cumpărături la magazin”, “magari să găsim un bilet de avion pentru Crăciun” se traduce prin “măcar să găsim un bilet de avion pentru Crăciun” iar “te chem eu, per forţa” se interpretează cu “te sun, obligatoriu” (te chem este derivat din “ti chiamo io”, cu referire la un apel telefonic).
Am identificat, în exprimarea românilor din Italia, şi alte propoziţii haioase: “trebuie să plătim afitul şi boletele la padrone” (“trebuie să plătim chiria şi facturile proprietarului”), “menomale că ai scăpat de răceală” (“bine că că ai scăpat de răceală”; menomale înseamnă “bine că”, dar românii mai adaugă un “că”, pentru că aşa pot face legătura în frază), “ai o schedă cu net?” (“ai un SIM pentru telefonul mobil, cu care să intri pe net”?), “mergem o fermată până la Pyramide, după care ajungem pe jos în Porta Portese” (“mergem o staţie până la Piramide, după care ajungem pe jos în Porta Portese”) sau “avem merendine şi ouă la colaţione” (“avem prăjituri şi ouă la micul dejun”). Din italiană se împrumută şi diverse înjurături, însă românii recunosc că nu sunt la fel de savuroase precum cele ale noastre; în schimb, italienii învaţă cu repeziciune – şi chiar cu plăcere – înjurăturile româneşti.
Mulţi dintre românii din Spania şi Germania au şi ei, adeseori, un vocabular struţo-cămilă. Auzi frecvent expresii precum “vamos, mă!” (“haide, mă!”), “vino ahora” (“vino acum”), “gracias por pachet/de nada” (“mulţumesc pentru pachet/pentru nimic”), “tot ce se spune e de verdad” (“tot ce se spune e adevărat”), “nu te iubesc en serio” (“nu te iubesc, serios”), “chica, ce balcoane ai” (“fată, ce balcoane ai”), “şi era acolo un paisaj superb” (“şi era acolo un paisaj superb”), “aveţi un fuego?” (“aveţi un foc”), “mă duc să beau o cervesa” (“mă duc să beau o bere”, din catalană).
În Germania este uzuală folosirea cuvintelor “Termin” în loc de “termen” şi “a proba” (din “probieren”).
Când cineva îţi spune “hai să probăm dulceaţa”, te gândeşti că ar vrea vă puneţi dulceaţă în pantofi şi să vă-ncleiaţi picioarele, mai degrabă decât să serviţi dulceaţa, dat fiind că în România întrebuinţarea uzuală pentru “a proba” este a aceea de “a proba haine sau încălţăminte”, şi nu a încerca orice, la modul general.
Extrem de nostim este şi scrisul unor români care s-au stabilit de mai mulţi ani în Germania. Până ajungi la sfârşitul frazei româneşti, ca să găseşti verbul şi să vezi ce a vrut să spună respectivul, ai uitat ce-ai citit în scrisoarea lui şi trebuie să reciteşti pasaje întregi, pentru a te lămuri.
Dacă românii din străinătate au o scuză serioasă pentru a îmbogăţi limba sau pentru a schimba ordinea cuvintelor în frază, românii care trăiesc în România iertaţi pentru problemele grave de exprimare în limba maternă. De-a dreptul ruşinos pentru noi, ca naţie, este că ei au fost lăsaţi să devină absolvenţi de învăţământ superior şi acum flutură fericiţi diploma care le dă eticheta de “intelectual”.
Tâmpiţii cu diplomă de licenţă ar trebui să fie consideraţi o “ameninţare la adresa siguranţei naţionale”
Faptul că româna a ajuns o limbă străină pentru mulţi dintre românii din ţară este demonstrat, în fiecare an, de examenele de titularizare ale dascălilor. Unora dintre aceştia ar trebui să li se rupă diplomele şi să fie trimişi să facă şcoala din nou. Începând cu clasa a V-a.
Unii sunt atât de tâmpiţi încât atunci când ajung în şcoli – şi scriu cu greşeli sau afişează lucruri idioate pe tablă – copiii îi corectează: scrieţi “s” liniuţă “au”, doamnă profesoară, acolo unde spuneţi “s-au dus”. Dar aceşti dascăli de tip nou ajung până la urmă să nenorocească generaţii întregi de elevi pentru că, după ce câştigă un post de titular, nu-i mai scoate nimeni de la catedră.
Faptul că nu stăpânesc limba română ar trebui nu numai să le bareze din start accesul în sistemul naţional de învăţământ, ci şi să-i elimine din şcoli (prin testare naţională) pe cei care au apucat să ajungă la catedră şi să facă elevii nişte “intelectuali” după chipul şi asemănarea lor, care lasă râuri de lacrimi în faţa listelor de la bacalaureat.
Uitaţi, de pildă, ce idei înfiorătoare s-au găsit în tezele participanţilor la concursul de titularizare în învăţământ, ediţia 2011 – limba română:
- “Poemul Luciafărul exprimă expresia absolvită pe care le atinge gândirea poetului”
- “Este prima poezie de factură romantică a lui Eminescu în care iubita îl invită la iubire”
- “Motivele poeziei ar fi iubirea”
- „Prin excelenţă, Eminescu rămâne un poet romancier”
- “Subiectu constă în efermitatea poetului în contrast cu natura”
- “În continuare ilustrează iubirea stranică care se întrupează”
- “Codrul este un prieten vechi unde simte nevoia pentru o descărcare sufletească”
- “În « Sara pe deal » merg oile la păscut”
- “Virgula este o întrerupere de sarcină”
- “Învăţarea devine mai captivă”
- “Preşcolari îşi formează unele deprinderi şi însuşiri noi fără să îşi dea cu seama”.
Examenele de titularizare anterioare au mai oferit şi alte cugetări, expresie a nivelului intelectual la care a ajuns România zilelor noastre:
- “Moromete avea relaţii intime cu Victoria Lipan”
- “Florica, deşi a fost prihănită, a rămas cu buza umflată”
- „Limbajul sadovenian este solemn dar în acelaşi timp intrigant”
- „Viaţa este în acest roman o mărturie a existenţei noastre milenare în istorie”
- „Existenţa poporului român este reprezentată de personaje pozitive sau de personaje negative în romanele sadoveniene”
- „Titlul are trei semnificaţii: baltagul – armă a crimei care înseamnă moartea, unealtă care înseamnă viaţa şi creanga de aur care înseamnă continuitate”
- “Liviu Rebreanu a fost considerat întotdeauna un scriitor dificil, motiv pentru care unii i-au privit opera doar de la depărtare”
- “Romanul Ion structurat semnificativ are două planuri grăitoare: Glasul pământului şi glasul iubirii”
- “S-au dat importante bătălii pe teritoriul României, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, cu ruşii”
- “Antanta cuprindea Anglia, Franţa şi URSS. (…) Antanta s-a constituit prin raportul anglo-sovietic din 1904”
- “În agora atheniană aveau loc adunările Adunării Poporului, la care participau toţi bărbaţii, cetăţeni romani”
- „Jnepii şi ienuperii cresc în zona alpină”
- “Animalele au obligatoriu patru picioare. Natura le ofera iarbă şi frunze” (titularizare 2010, învăţători)
- “Congresul de la Paris din 1856 a avut loc la Viena in 1851” (titularizare 2010, istorie).
- „Un animal trebuie să aibă patru picioare ca să poată merge“
- “Tipurile de lecţii pot fi mixte, recapitulative, interactive, imaginative, putându-se folosi în aceste lecţii metoda ciorchinelui de struguri” (lucrare la pedagogie/metodica predării disciplinei).