Martin Zick, noiq.ro
Zi toridă, atmosferă orientală, anticariat. Compus dintr-o cameră cu rafturi şi ventilator. Responsabilă – o puştoaică proaspăt bacalaureată sau studentă. Stă cu ochii pe mine, singurul „pacient” al dimineţii, probabil. Într-un târziu, după ce mi-am ales două cărţi – una de şase şi una de şapte lei –, merg la „casă”. Domnişoara cercetează. „Şase şi cu şapte…” şi rămâne aşa preţ de secunde bune, timp în care selectez din portofel o hârtie de zece şi trei de un leu, aşteptând totuşi verdictul. După ce se mai gândeşte puţin, ia un calculator de buzunar şi face o operaţie care mi se pare destul de complicată. Într-un final găseşte răspunsul. Ce e drept, corect.
Dimineaţă frumoasă, soare primăvăratic, în buricul Bucureştiului încă necotropit de furnicarul zilei, bancă. Intră un scoţian plecat din hotel (sic!) în căutare de cărţi poştale şi timbre. (Nu, n-avea mai mult de 50 de ani.) Gardianul se prinde repede că e vorba de cine ştie ce păsărească şi e foarte elocvent: îipune o mână pe cotul stâng şi cu palma celeilalte îl dirijează, grăitor şi competent, către un ghişeu. Către unul anume. Murmură „dânsa ştie” (engleză, probabil), îl postează pe om în faţa unei domnişoare şi se întoarce satisfăcut la post. Scoţianul repetă întrebarea. Capacitatea de înţelegere a domnişoarei e încercată, dar elocvenţa e fermă: „No, no!” Omul întreabă din nou (pe stradă nu e prea multă lume şi, în afară de patiserii, nu sunt deschise decât băncile) unde poate găsi timbre şi cărţi poştale. Domnişoara îl priveşte cu ochi mari, apoi îi răspunde politicos cu un ridicat din umeri.
Zi oarecare, cam la o săptămână după ce am comandat pe internet un scaun livrabil în 24 de ore. În sfârşit, am găsit dimineaţa (târzie) potrivită în care „băieţii” îmi pot aduce – dat fiind că s-au mai împuţinat livrările de saltele – „marfa”. Din balcon, îi dirijez prin telefon, după ce reperez maşina. Sunt gata să dispară între două blocuri de vizavi, deşi le-am dat aproape în fiecare zi (ba chiar şi cu o oră mai devreme) informaţia de care aveau nevoie: „Cum intraţi pe stradă din bulevard, prima scară pe dreapta!” În fine, reuşesc să parcheze la intrarea în scară, în timp ce eu studiez de sus cutia care tronează peste cele două saltele din camionetă. „Veniţi jos!” A, nu… nu pot să mă lupt cu monstrul. „Livrarea e doar până la scară.” N-are nimic, plătesc. „Păi nu intră în lift!” Ei, cum să nu intre… ia încercaţi, avem un lift grozav (funcţionează peste nouă luni pe an). Răspund la interfon, apoi îmi văd de treabă. Trec destul de multe minute, ceea ce mă nelinişteşte puţin. Aud în sfârşit voci pe scară. Mă uit pe vizor – nu e nimeni. Dar opintelile şi icnetele se înteţesc. Ţin mai departe liftul sub observaţie. Şi minunea se petrece. De la etajul 10 (misterioasă e lumea butoanelor) coboară „băieţii” pe scări, printre florile şi catrafusele vecinilor. Cară… o saltea! Răspund la uşă. „Domnul Vasile?!” Nu, dar pe mine mă căutaţi. Numai că… avem o mică problemă. Eu aştept – de mult – un scaun! Vociferează, dar unul dintre ei se prinde repede, trăgându-şi o palmă peste frunte. Îmi abandonează salteaua la uşă (nu, n-o cumpăr) şi pleacă. De data asta vin repede, nimeresc şi etajul din prima, iar după ce adaug din milă ceva la bacşişul generos se oferă să-mi monteze scaunul. Nu, nu – mă descurc!
Mai sus am redat doar trei episoade tragicomice din saga acestui deceniu zbuciumat. Ele sunt numeroase şi au o frecvenţă constantă. Uneori mă întristează, alteori mă amuză (ca atunci când un „băiat deştept” mă depăşeşte de patru, cinci ori pe un bulevard, zigzagând bezmetic şi ameninţător, fără să-şi dea seama că l-am parcurs în acelaşi timp, cu deosebirea că eu n-am făcut nicio manevră ilegală, imorală sau periculoasă). Un almanah al înapoierii ar reprezenta probabil cel mai important document al acestei epoci, indiferent de turnura pe care o va lua civilizaţia. Mult mai important decât un raport de condamnare a comunismului – poate la fel de important ca un almanah al turnătoriilor şi opresiunilor de după jumătatea secolului trecut.
Nu cred în lamento şi nici în izolare, deşi îmi vine să emigrez de trei ori pe zi. Gândiţi-vă că aveţi în organism o mulţime de celule pe care le puneţi – mai mult sau mai puţin voit – să se manifeste în condiţii vitrege clipă de clipă. Apoi gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă unele dintre ele s-ar opri din treabă ca să se văicărească, ori dacă şi-ar găsi un colţişor în care să se retragă din calea tot mai variatelor agresiuni. Ca să nu mai vorbim de situaţia în care nu s-ar mai recunoaşte între ele şi, în loc să-şi facă treaba, s-ar porni să lupte unele cu altele. Situaţia din urmă apare în cazul bolilor autoimune şi, din păcate, cred că poate caracteriza foarte bine societatea noastră de azi. Şi asta în condiţiile în care puţini sunt cei care îşi doresc altceva decât să fie fericiţi.
Vedeţi bine, mi-am propus să vorbesc despre un secret, nu despre o reţetă. Pentru fericire nu există reţete. Reţetele sunt nişte liste de ingrediente şi proceduri necesare pentru obţinerea unui lucru. Or, fericirea nefiind un lucru, nu prea are ingrediente. Ţine însă de o activitate care, din păcate, pare să fie un secret foarte mare. În realitate, este simplă şi la îndemâna oricui. Se numeşte „educaţie”. Nu, nu educaţia cu diplomă, chiar dacă aceasta este obţinută pe merit. Nici educaţia primară a formelor, de genul celei de care ar avea nevoie la noi vânzătorii, taximetriştii, politicienii, chelnerii, şoferii, funcţionarii publici ş.a.m.d. Cele două nu ar putea decât să asigure un mediu care oferă mai multe oportunităţi pentru relevarea marelui secret. Dar marele secret stă în cealaltă educaţie. Educaţia care vine dinăuntru: din familie şi din fiecare în parte.
Nu putem fi toţi directori de bancă, proprietari de iaht, manechine, campioni mondiali sau preşedinţi ai planetei. (Bine, astea sunt reflecţii publice ale „profilului fericitului”; în realitate, lucrurile stau altfel, în cazul majorităţii persoanelor din aceste categorii.) Dar putem fi toţi mulţumiţi – cu ceea ce suntem, cu ceea ce facem, cu ceea avem şi cu ceea ce credem.
Putem fi cei mai buni, fiecare în pielea lui. În fond, nea Gogu, vecinul meu, e mult mai fericit decât mulţi şefi de stat şi miliardari. Nea Gogu repară o ţeavă şi e mândru. Se vede că lucrează cu drag. După ce termină, îţi spune: „Se duce blocul şi asta nu mai curge!” Îi place să lucreze, nu visează să dea lovitura la 6 din 49 şi e în permanenţă optimist. Când e obosit, oftează mulţumit şi se răsplăteşte cu o bere. E senin şi săritor. Nu l-am văzut niciodată înjurând, jinduind, regretând, bolind. Organismul lui e un întreg foarte bine pus la punct. Îmi pare un mare cunoscător al secretului fericirii.